Postarea din această seară va fi şi este puţin mai diferită faţă de postările mele obişnuite şi vine ca un bandaj asupra rănilor şi ca un început nou în acelaşi timp. După cum bine ştiţi am tot facut pauză pe blog dar şi pe pagina de facebook de câteva luni bune, mai exact de prin luna august am tot activat on and off. De atunci să spunem că nu toate lucrurile au mers aşa cum m-aş fi aşteptat.

Dar, sunt momente în viaţă când trebuie să tragi aer adânc în piept şi să îl expiri cât mai zgomotos posibil.

Persoanele importante din viaţa mea şi marea majoritate a prietenilor ştiu că ultimele 3 luni au fost acompaniate de doliu şi pierderea unor persoane care, cu bune şi cu rele, au făcut partea din viaţa mea şi care au ajutat la modelarea persoanei care sunt astăzi.

 Întotdeauna am trăit cu ideea că dacă va fi să mor, voi muri când mă voi aştepta mai puţin. Pot merge pe stradă, să îmi cadă un ghivechi de flori de la un balcon în cap; să dea o maşina pe stradă peste mine; să mor de boală; sau să mor la o vârstă târzie, în patul meu alături de persoanele dragi. Aşadar prefer să trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima şi să preţuiesc fiecare persoană şi lucru din viaţa mea. Chiar şi acele lucruri sau persoane care nu mi-au făcut bine şi au plecat cum au venit, fără prea multe cuvinte. Deoarece ele m-au făcut persoana care sunt astăzi şi lor trebuie să le mulţumesc.

Ştiu că în aceste 3 luni pentru anumite persoane am fost ca un ghimpe în spate, am fost privită ca o "butelie sub presiune" gata să explodeze în orice secundă deoarece m-am comportant contrar tuturor aşteptărilor şi pentru unii am fost o pacoste pe care au tot trebuit să o împingă de la spate pentru a relua activitatea aici pe blog.

Acum a sosit momentul să răspund acelor persoane care au mers ca pe coji de ouă în prezenţa mea că "Failure doesn't come from falling down. Failure comes from not getting up." Şi faptul că nu am clacat în aceste 3 luni, nu înseamnă că am să clachez şi nici nu înseamnă că sunt "lipsită de sentimente", înseamnă că sunt mai puternică decât am crezut că pot fi şi decât aţi crezut voi că sunt.

Someone... Once told me: "(Alinutz cwhan) btw crying is good for the heart and soul ... ^^ though the spirit aint that good with it, it still works". Until this day I still remember his words and cherish his memory, every time I feel like crying. Dar în ciuda acestor întâmplări nu am plâns şi nu cred că o voi face. Deoarece plânsul nu va schimba nimic şi nici nu îi va aduce înapoi.

De asemenea prin această postare vreau să aduc un omagiu a 3 persoane ce s-au stins din viaţă şi cărora le mulţumesc pentru fiecare moment petrecut alături de mine.

Vreau să mulţumesc:

- unui profesor care mi-a arătat că pot mai mult şi sunt capabilă dacă îmi pun mintea la contribuţie. Cu bune, cu rele, a ajutat la modelarea unei părticele din mine şi pentru asta îi mulţumesc. Nu voi uita niciodată momentele petrecute împreună şi nici ceea ce m-a învăţat.

- unei bunici, nu a mea ci a prietenului meu, alături de care am creat amintiri frumoase şi care ar fi fost şi bunica mea dacă am fi avut mai mult timp la dispoziţie pentru a ne cunoaşte.

- unui unchi, alături de care mi-am petrecut copilăria şi de la care am învăţat cele mai ciudate şi amuzante metode de joacă şi divertisment. Ciudat e, că în ciudat anilor petrecuţi împreună în copilărie, nu avem nici o poză împreună, aşadar îi voi purta chipul şi zâmbetul în minte şi inimă.

Vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea şi că aţi lăsat cu mine o părticică din voi. O părticică asemenea unei piese de puzzle care formează persoana care sunt astăzi.